Cînd bucuriile aduc lacrimi

Marius Lăcătuş

Lacrimile înseamnă suferinţă. De cele mai multe ori. Probabil de aceea nu am mai plîns de-a binelea de cînd eram mic. Nu ştiu dacă e bine sau rău.

Îmi aduc aminte foarte bine ultimele trei momente în care am lăcrimat. Nu am cum să le uit. Toate au ceva în comun. Toate sînt legate de Steaua. Şi de Lăcătuş. Primul dintre acestea avea loc în urmă cu zece ani, atunci cînd Steaua lui Stoichiţă şi Lăcă reuşea izbînda finală în campionat, demonstrîndu-şi încă o dată superioritatea. Sigur, a ajutat mult şi deraierea Rapidului de Bucureşti la Craiova. Cine poate uita bucuria dezlănţuită încă dinaintea finalului partidei cu Gloria Bistriţa? Imaginile cu Coporan, Lincar sau Luca pe bara porţii din faţa “Armatei Ultra”? Imaginea cu Adi Matei ridicînd mîinile înspre cer, semn că Dumnezeu a fost de partea Stelei? Sau dulcele sărut al trofeului ştampilat de către Lăcă la premierea de după joc? Eu cu siguranţă nu le pot uita. Am vărsat lacrimi de bucurie pe care la acea vreme nu le puteam stăpîni.

Au trecut alţi patru ani, dar Lăcă ne-a dat din nou o lecţie tuturor. Oţelul îndepărta Steaua de titlu în 2002, după ce învingea cu 1-0 la Galaţi. Deşi victorios, “şeptarul” a fost cu siguranţă cel mai trist stelist în acea zi. Chiar dacă nu mai era nevoie, şi-a demonstrat încă o dată ataşamentul faţă de culorile roş-albastre. Lacrimile în faţa “supuşilor” săi au vorbit mai mult decît ar fi făcut-o o mie de cuvinte.

Ultimul episod s-a desfăşurat chiar în această primăvară. Final de sezon incendiar, la fel ca în urmă cu zece ani. Deznodămîntul a fost însă altul. Steaua a ratat titlul, deşi per total l-ar fi meritat pentru fotbalul prestat. “Pentru noi sînteţi campioni!” s-a auzit de cîteva ori în Ghencea. Numai că scandările nu erau udate cu şampanie, ci doar cu lacrimi. Lacrimi, dar unele demne, pentru că toţi cei prezenţi la meci le-am mulţumit bărbaţilor din teren pentru felul în care au luptat. Nici nu aveam puterea să mă uit înspre Lăcă, pentru el mi-a părut rău cel mai mult. Cu ochii umezi, dar cu un zîmbet care trăda satisfacţia recunoştinţei suporterilor. Nu era imaginea pe care o ştiam cu toţii, dar ne-a arătat de atîtea ori cît de sensibil este atunci cînd vine vorba de SUPORTERI. Merita încă un titlu ca antrenor în Ghencea după cel obţinut în ’98. Sînt convins însă că va reuşi să iasă campion la vară. Dar pentru aceasta are nevoie să îşi simtă familia aproape. Jucător, antrenor sau adversar, Lăcă a fost mereu alături de noi şi la bine, şi la greu. Merită acelaşi tratament din partea noastră. Merită respect şi recunoştinţă. Nu acuze nefondate, nu jigniri sau batjocoriri. Mîndria şi demnitatea sînt caracteristicile suporterului stelist. Trebuie să demonstrăm cu toţii că le avem.

Te iubim, Lăcă!

P.S.: Fără să îmi dau seama, am încheiat acest articol cu lacrimi în ochi!

Salutare!

Am observat că se poartă, aşa că am decis să îmi trag şi eu un blog. 🙂 Fiţă, necesitate sau prea mult timp liber. Ok, ignoraţi ultima variantă. 😉 Sper că voi avea timp pentru el, pentru că de subiecte cu siguranţă nu voi duce lipsă. Nu mă caracterizează statornicia, însă sper să am grijă de noul meu bîrlog, locul în care sper să legăm noi prietenii şi să vorbim despre pasiunile care ne unesc.

Vă aştept să comentăm împreună diverse subiecte. Fotbal, alte sporturi, sau orice altceva vreţi voi! Îmi permit să fac totuşi o precizare de la bun început: Steaua are prioritate. 😉 Gata, nu are rost să vă plictisesc încă din start!

A bientot!