Astăzi ar fi împlinit 81 de ani…

Costică Toma

Era primăvara lui ’52, iar CCA căuta un portar de valoare. Pentru că oricît de bun era “Ţopică” Voinescu, antrenorul Gică Popescu avea nevoie de încă un om care să asigure spatele în cazuri neprevăzute, mai ales că goalkeeperul Traian Ionescu nu se mai regăsea în lotul formaţiei care tocmai cucerise eventul.

La echipă avea să fie adus Costică Toma, de la Iaşi, un concurent pe măsura lui Voinescu. Din acel moment, cei doi aveau să împartă poarta CCA-ului pentru următoarele nouă sezoane. Şi ce dueluri aveau să fie între ei!

Chiar dacă fiecare şi-a invocat întotdeauna superioritatea în faţa celuilalt, nu mai are importanţă cine a fost mai bun. Dovadă că şi acum sînt apreciaţi în egală măsură. Iar concluzia maestrului Constantin Ardeleanu sintetizează perfect omagiul suporterului stelist faţă de abnegaţia celor două mari legende:  “metafora-omagiu cea mai nimerită cred că e aceea de a considera, într-o secundă de recunoştinţă, că acea faimoasă C.C.A., rostită pe de rost de fani şi profani, a avut un singur portar, pe numele său Toma Voinescu !”

Desigur, “Tomiţă” a avut avantajele sale în faţa lui “Ţopică”: înainte de a ajunge în poartă, evoluase pentru scurtă vreme ca atacant, deci cunoştea mai bine decît colegul său psihologia jucătorilor din avanposturi. Iar pe de altă parte, seriozitatea de care dădea dovadă îl recomanda pentru titularizare în partidele importante. De aceea, Ilie Savu l-a ales să apere în partida cu Arsenal din celebrul turneu din Anglia al CCA-ului. Un alt plus de partea sa era faptul că se pregătea suplimentar, fără ca rivalul său să ştie.

Toma a apărat poarta CCA-ului între 1952 şi 1961, debutînd într-un meci cu Dinamo Stalin, încheiat la egalitate, scor 2-2. A adunat 108 partide în prima divizie în tricoul roş-albastru, precum şi 16 selecţii la echipa naţională, pentru care a fost chiar şi căpitan. A evoluat şi în celebrul meci contra Iugoslaviei din 1956, atunci cînd România a fost reprezentată de 11 jucători ai CCA, intrînd în locul lui Voinescu, accidentat. Şi a făcut-o foarte bine, apărînd o lovitură de la 11 metri executată de Vukas, jucător aflat la acea vreme la a 50-a selecţie pentru ţara sa.

După retragerea din cariera de jucător, acesta a îmbrăţişat cariera de antrenor, apoi pe cea de descoperitor de talente. În perioada 1979-1985, i-a avut elevi la “Luceafărul” pe Gică Hagi, Miodrag Belodedici, Gică Popescu, Ovidiu Sabău, Mircea Rednic, Ioan Andone şi Marius Lăcătuş.

Costică Toma s-a născut pe 1 ianuarie 1928, la Brăila. Suferind după un atac cerebral şi o fractură de bazin,  a decedat pe 13 mai 2008, fiind înmormîntat la cimitirul Ghencea Militar. Astăzi ar fi împlinit 81 de ani…

P.S.: Odihneşte-te în pace, nea “Tomiţă”!

Cînd bucuriile aduc lacrimi

Marius Lăcătuş

Lacrimile înseamnă suferinţă. De cele mai multe ori. Probabil de aceea nu am mai plîns de-a binelea de cînd eram mic. Nu ştiu dacă e bine sau rău.

Îmi aduc aminte foarte bine ultimele trei momente în care am lăcrimat. Nu am cum să le uit. Toate au ceva în comun. Toate sînt legate de Steaua. Şi de Lăcătuş. Primul dintre acestea avea loc în urmă cu zece ani, atunci cînd Steaua lui Stoichiţă şi Lăcă reuşea izbînda finală în campionat, demonstrîndu-şi încă o dată superioritatea. Sigur, a ajutat mult şi deraierea Rapidului de Bucureşti la Craiova. Cine poate uita bucuria dezlănţuită încă dinaintea finalului partidei cu Gloria Bistriţa? Imaginile cu Coporan, Lincar sau Luca pe bara porţii din faţa “Armatei Ultra”? Imaginea cu Adi Matei ridicînd mîinile înspre cer, semn că Dumnezeu a fost de partea Stelei? Sau dulcele sărut al trofeului ştampilat de către Lăcă la premierea de după joc? Eu cu siguranţă nu le pot uita. Am vărsat lacrimi de bucurie pe care la acea vreme nu le puteam stăpîni.

Au trecut alţi patru ani, dar Lăcă ne-a dat din nou o lecţie tuturor. Oţelul îndepărta Steaua de titlu în 2002, după ce învingea cu 1-0 la Galaţi. Deşi victorios, “şeptarul” a fost cu siguranţă cel mai trist stelist în acea zi. Chiar dacă nu mai era nevoie, şi-a demonstrat încă o dată ataşamentul faţă de culorile roş-albastre. Lacrimile în faţa “supuşilor” săi au vorbit mai mult decît ar fi făcut-o o mie de cuvinte.

Ultimul episod s-a desfăşurat chiar în această primăvară. Final de sezon incendiar, la fel ca în urmă cu zece ani. Deznodămîntul a fost însă altul. Steaua a ratat titlul, deşi per total l-ar fi meritat pentru fotbalul prestat. “Pentru noi sînteţi campioni!” s-a auzit de cîteva ori în Ghencea. Numai că scandările nu erau udate cu şampanie, ci doar cu lacrimi. Lacrimi, dar unele demne, pentru că toţi cei prezenţi la meci le-am mulţumit bărbaţilor din teren pentru felul în care au luptat. Nici nu aveam puterea să mă uit înspre Lăcă, pentru el mi-a părut rău cel mai mult. Cu ochii umezi, dar cu un zîmbet care trăda satisfacţia recunoştinţei suporterilor. Nu era imaginea pe care o ştiam cu toţii, dar ne-a arătat de atîtea ori cît de sensibil este atunci cînd vine vorba de SUPORTERI. Merita încă un titlu ca antrenor în Ghencea după cel obţinut în ’98. Sînt convins însă că va reuşi să iasă campion la vară. Dar pentru aceasta are nevoie să îşi simtă familia aproape. Jucător, antrenor sau adversar, Lăcă a fost mereu alături de noi şi la bine, şi la greu. Merită acelaşi tratament din partea noastră. Merită respect şi recunoştinţă. Nu acuze nefondate, nu jigniri sau batjocoriri. Mîndria şi demnitatea sînt caracteristicile suporterului stelist. Trebuie să demonstrăm cu toţii că le avem.

Te iubim, Lăcă!

P.S.: Fără să îmi dau seama, am încheiat acest articol cu lacrimi în ochi!