Ovidiu Iacov, steaua căzătoare din Ghencea

Ovidiu Iacov, la ultima apariţie în tricoul Stelei

Ziua de 22 decembrie avea să fie una foarte tristă pentru Steaua, după ce tînărul mijlocaş din Ghencea, Ovidiu Iacov, deceda într-un accident de maşină, în urmă cu şapte ani.

Achiziţionat în 1999 de la Clubul Sportiv Şcolar Nucet, mijlocaşul Ovidiu Nicolae Iacov se anunţa a fi cea mai mare speranţă a Stelei şi poate chiar a fotbalului românesc. Visul său era să evolueze pentru echipa naţională, purtînd numărul 10 pe tricou, dar cea mai mare dorinţă era să dispute ultimul act al unui turneu final împotriva Italiei şi să aducă victoria pentru România.

A fost încurajat în permanenţă de oficialii Stelei, directorul sportiv al roş-albaştrilor de la acea vreme, Constantin Dănilescu, îndemnîndu-l într-un cantonament de la Forban pe firavul mijlocaş să se alimenteze cît mai bine, pentru că el va fi liderul echipei peste cîţiva ani.

După două sezoane în care a evoluat pentru echipa de tineret a Stelei, fiind printre cei mai buni oameni dintre micii roş-albaştri, Iacov a debutat în penultima etapă a sezonului 2000-2001, cînd echipa din Ghencea s-a impus cu scorul de 3-1 în deplasarea de la Mediaş. Intrat în minutul 79 în locul lui Lincar, mijlocaşul stelist a marcat golul de 2-1 al Stelei la doar cîteva minute de la debutul pe prima scenă a fotbalului românesc.

Apoi a bifat 11 minute în meciul de adio al sezonului, cînd steliştii au primit medaliile de campioni după partida cu FC Argeş, scor 3-3, după ce în minutul 80 scorul era 3-0 pentru roş-albaştri. L-a înlocuit pe colegul său de la tineret Marius Vintilă şi a trăit pe teren bucuria cîştigătorii unui titlu de campion.

Sezonul următor i-a adus lui Iacov alte două prezenţe în tricoul Stelei. Cel cu numărul 22, pe care l-a preluat de la Mirel Rădoi, după ce în primele sale apariţii pentru roş-albaştri purtase numărul 16. Primul meci din noul sezon a fost unul de tristă amintire, înfrîngerea din Giuleşti cu 0-3, meci în care a intrat în minutul 89 în locul lui Trică. Tot în locul fostului oltean avea să fie introdus şi în următoarea etapă, la ultima prezenţă a sa în tricoul Stelei. De data aceasta, avea să bifeze ultimele 50 de minute ale partidei cu UM Timişoara. Aveau să fie şi ultimele sale minute jucate în prima divizie.

Steaua a încheiat turul cu o victorie pe teren propriu, 1-0 în faţa Astrei Ploieşti pe 2 decembrie, iar fotbaliştii au plecat în vacanţă cu gîndul de a face un retur cît mai bun pentru a recupera distanţa de nouă puncte care îi separa de liderul Dinamo. Iacov visa frumos. Antrenorul Victor Piţurcă îi promisese că îl va folosi mai mult în sezonul de primăvară, cînd roş-albaştrii erau angrenaţi în campionat, Cupa României, şi mai aveau de disputat şi Supercupa în faţa eternei rivale Dinamo.

Destinul jucătorului avea să fie tragic. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 2001, fotbalistul, aflat la volan sub influenţa alcoolului, deşi nici măcar nu avea permis de conducere, intra violent într-un parapet dintr-o comună din Tîrgovişte, decedînd în drum spre spital. Aceeaşi soartă a avut-o şi prietena sa, aflată pe scaunul din dreapta. În schimb, trei fotbalişti ai Chindiei Tîrgovişte, aflaţi pe bancheta din spate, au reuşit să dribleze moartea, scăpînd cu răni superficiale.

În autoturism au fost găsite la acea vreme, pe lîngă unele casete audio, o minge de fotbal şi un tricou cu numărul 10 al Stelei. Tricoul la care visa atît de mult…

Cînd bucuriile aduc lacrimi

Marius Lăcătuş

Lacrimile înseamnă suferinţă. De cele mai multe ori. Probabil de aceea nu am mai plîns de-a binelea de cînd eram mic. Nu ştiu dacă e bine sau rău.

Îmi aduc aminte foarte bine ultimele trei momente în care am lăcrimat. Nu am cum să le uit. Toate au ceva în comun. Toate sînt legate de Steaua. Şi de Lăcătuş. Primul dintre acestea avea loc în urmă cu zece ani, atunci cînd Steaua lui Stoichiţă şi Lăcă reuşea izbînda finală în campionat, demonstrîndu-şi încă o dată superioritatea. Sigur, a ajutat mult şi deraierea Rapidului de Bucureşti la Craiova. Cine poate uita bucuria dezlănţuită încă dinaintea finalului partidei cu Gloria Bistriţa? Imaginile cu Coporan, Lincar sau Luca pe bara porţii din faţa “Armatei Ultra”? Imaginea cu Adi Matei ridicînd mîinile înspre cer, semn că Dumnezeu a fost de partea Stelei? Sau dulcele sărut al trofeului ştampilat de către Lăcă la premierea de după joc? Eu cu siguranţă nu le pot uita. Am vărsat lacrimi de bucurie pe care la acea vreme nu le puteam stăpîni.

Au trecut alţi patru ani, dar Lăcă ne-a dat din nou o lecţie tuturor. Oţelul îndepărta Steaua de titlu în 2002, după ce învingea cu 1-0 la Galaţi. Deşi victorios, “şeptarul” a fost cu siguranţă cel mai trist stelist în acea zi. Chiar dacă nu mai era nevoie, şi-a demonstrat încă o dată ataşamentul faţă de culorile roş-albastre. Lacrimile în faţa “supuşilor” săi au vorbit mai mult decît ar fi făcut-o o mie de cuvinte.

Ultimul episod s-a desfăşurat chiar în această primăvară. Final de sezon incendiar, la fel ca în urmă cu zece ani. Deznodămîntul a fost însă altul. Steaua a ratat titlul, deşi per total l-ar fi meritat pentru fotbalul prestat. “Pentru noi sînteţi campioni!” s-a auzit de cîteva ori în Ghencea. Numai că scandările nu erau udate cu şampanie, ci doar cu lacrimi. Lacrimi, dar unele demne, pentru că toţi cei prezenţi la meci le-am mulţumit bărbaţilor din teren pentru felul în care au luptat. Nici nu aveam puterea să mă uit înspre Lăcă, pentru el mi-a părut rău cel mai mult. Cu ochii umezi, dar cu un zîmbet care trăda satisfacţia recunoştinţei suporterilor. Nu era imaginea pe care o ştiam cu toţii, dar ne-a arătat de atîtea ori cît de sensibil este atunci cînd vine vorba de SUPORTERI. Merita încă un titlu ca antrenor în Ghencea după cel obţinut în ’98. Sînt convins însă că va reuşi să iasă campion la vară. Dar pentru aceasta are nevoie să îşi simtă familia aproape. Jucător, antrenor sau adversar, Lăcă a fost mereu alături de noi şi la bine, şi la greu. Merită acelaşi tratament din partea noastră. Merită respect şi recunoştinţă. Nu acuze nefondate, nu jigniri sau batjocoriri. Mîndria şi demnitatea sînt caracteristicile suporterului stelist. Trebuie să demonstrăm cu toţii că le avem.

Te iubim, Lăcă!

P.S.: Fără să îmi dau seama, am încheiat acest articol cu lacrimi în ochi!